Am fost întrebată, deseori, ce se întâmplă în cabinetul unui psihoterapeut? Ce faci, mai exact?
Majoritatea orientărilor psihoterapeutice, aplică tehnici terapeutice diverse, folosind dialogul sau comunicarea verbală, ca modalitate de interactiune. Mare parte din ceea ce reprezintă vindecarea terapeutică are la bază relația de comunicare dintre client și/sau pacient și terapeut.
Tot ca o formă de exprimare a dificultaților, în cabinet, pot fi folosite tehnici care au ca mijloc de exprimare lectura, scrisul, muzica, desenul, fotografia, jocul de rol etc., dar, ele reprezintă mai degrabă excepția, nu regula, cel puțin pentru adulți, și sunt folosite când o anumită persoană se exprimă mai usor sau mai bine, prin astfel de mijloace. Bineințeles, fac referire la orientările terapeutice clasice, nu la cele specializate pe o forma de artă sau pe metode de lucru cu animalele – vezi, de exemplu, echitația psihoterapeutică.
În cabinet, uneori clientul este cel care vorbește mai mult, alteori, terapeutul. Scopul prezenței unei persoane în cabinet, nu este acela de a-și povesti toată viața sau toate problemele, pentru că sunt subiecte inepuizabile.
Când o persoană se află în cabinetul de psihoterapie, foarte probabil, înseamnă că vrea să învețe să rezolve anumite dificultăți pe care le are. Poate vrea să înțeleagă cum se face că anumite situații se tot repetă, nu reusește să aibă o relație de cuplu constantă, este tot timpul grăbit(ă), irascibil(ă) etc. Obiectivul este să ajungă să obțină ceea ce-și dorește (ex. relația constantă, înțelegerea, un ritm de viată adaptat nevoilor etc.), iar scopul terapeutului, este, să identifice acele părți din istoria vieții sale, care îl încurcă să ajungă unde își dorește, și să ajute la schimbarea strategiei.
Psihoterapia este un proces. Asta înseamnă că psihoterapia este mers, evoluție, dezvoltare, desfășurare a întregului univers care reprezintă o persoană. Universul unei persoane, nu este prezent în totalitate în cabinet. De aceea, părți din procesul psihoterapeutic precum, clarificarea, dezvăluirea emoțiilor indiferent de natura lor, fără a fi judecate, înțelegerea modelului propriu de gândire etc., sunt câteva exemple specifice, mai degrabă, activității din cabinet. O altă parte a acestui proces, presupune ca persoana să învețe să facă lucrurile diferit, să încerce și alte variante, alte modalități de a obține lucruri, să depună efortul necesar unei acțiuni etc. Lucrurile acestea, se pot întâmpla doar în contextul vieții cotidiene, și pentru aceasta este nevoie de asumarea curajului de a face lucruri în afara cabinetului.
Psihoterapia, nu este un cumul de discuții în care rezolvăm totul la nivel teoretic, în cabinet, ca să putem să o luăm de la capat, cu mintea „reparată”, ci mai degrabă, un parcurs, în care, terapeutul vine cu suport emoțional și intelectual, iar clientul, cu istoria vieții lui, onestitate, disponibilitatea de a se dezvălui sau de a-și asuma responsabilitatea necesară. Reușita terapeutică este dată de o întâlnire a eforturilor celor doi, undeva la mijloc.
Acestea sunt doar câteva idei care definesc un proces psihoterapeutic, și au la bază, întrebări sau neclarități pe care le-am regăsit în discursul celor din jurul meu. Ele nu oferă o definiție completă a psihoterapiei.