Școala și relațiile cu prietenii sunt două componente importante din universul social al copiilor. Când copiii întâmpină dificultăți constante printre ceilalți se pot simți copleșiți, pentru că încercările lor ajung să se rezume la experiențe nereușite, iar percepția asupra celor ce îi înconjoară devine întunecată sau șovăielnică. În felul acesta copiii își pot pierde încrederea în puterile lor și în ceilalți.
A ne ocupa de dificultățile sociale ale copiilor poate însemna să-i ajutăm să știe că se pot integra, că sunt egali cu ceilalți, sau că pot obține rezultate pozitive folosindu-și resursele pentru creștere, nu pentru a întreține situații disfuncționale. Totodată, a-i ajuta pe copii să iasă din situații problematice înseamnă că îi ajutăm să-și elibereze mintea de preocupări neconstructive. Astfel poate să crească capacitatea de concentrare, rezistența la stres, pot să apară modalități noi de interacțiune cu ceilalți sau preocupări noi. Toate acestea îi ajută pe copii să facă față mai bine solicitărilor școlare și relațiilor cu ceilalți.
În această aventură părinții au un rol foarte important. A rezolva dificultățile copiilor cerându-i psihologului să găsească soluția corectă este, mai degrabă, nerealist. Psihologul poate veni cu sugestii, poate oferi multe informații concrete, dar toate acestea nu vor funcționa pe termen lung dacă nu este identificată legătura dintre dificultățile copilului și bagajul psihologic al părintelui. Identificarea acestor legături presupune parcurgerea unui demers ca în cele ce urmează.
Înțelegerea adecvată a comportamentelor copilului
Comportamentul unui copil poate fi înțeles greșit cu ușurință. De aceea este important să avem în vedere următoarele aspecte:
♠ copiii nu au capacitatea să exprime în cuvinte ce simt sau gândesc în toate situațiile pe care le experimentează;
♠ uneori se exprimă nonverbal si interpretarea adecvată depinde de priceperea adultului. Psihologul verifică dacă problema identificată de părinte este problema reală;
♠ se spune despre copii că sunt foarte buni observatori, dar proști interpreți. În felul acesta ajung, de ex., să creadă că problemele părinților apar din cauza lor, sau că rolul lor este să le facă pe plac părinților etc. În astfel de situații comportamentul copilului poate fi inexplicabil, pentru că ceea ce face nu are legătură cu ce se întâmplă concret, ci cu ceea ce gândește despre ce se întâmplă;
♠ copilul este o bucățică de om care nu are abilități formate pentru situațiile de zi cu zi. Fără susținerea și ghidarea părintelui, el este, mai degrabă, dezorientat și confuz în fața situațiilor cu care se confruntă. Această ghidare trebuie să țină cont de scopurile neconștiente ale copilului.
♠ fiecare copil are modul său unic de a vedea lumea și ce se întâmplă în jurul lui. De aceea, adultul are nevoie de capacitatea de a înțelege scopurile neconștiente pe care le urmărește copilul, care sunt diferite de ceea ce urmărește conștient părintele.
Importanța și contribuția familiei
Primul grup social în care copilul învață să interacționeze cu ceilalți, să se exprime pe el însuși, sau să facă față situațiilor de viață este familia. Aici se formează nu doar cei șapte ani de acasă, ci și modul lui de a fi și de a interacționa cu ceilalți.
♣ Fiecare familie are modelul ei alcătuit din:
♠ stilurile părinților (autoritar, permisiv, democratic);
♠ valorile fiecărui părinte (ex. mama apreciază notele bune și ordinea, în timp ce tata apreciază inițiativa și ideile noi) și valorile comune (ex. pentru amândoi este importantă familie);
♠ atmosfera familiei (ex. caldă, relaxată, agitată, conflictuală etc.);
♠ modelele de rol ( ex. mama poate fi o femeie perfecționistă, foarte perseverentă, iar tata un bărbat activ, conectat cu ceilalți);
♠ modul de interacțiune dintre membrii familiei ( ex. de subordonare, de cooperare, cine știe mai bine stabilește regulile? sau regulile sunt stabilite de comun acord?).
Apariția fiecărui copil trezește în părinți anumite nevoi, dorințe, idealuri, care au legătură cu modelul familiei de origine. În felul acesta, copilul poate primi o misiune de care, de cele mai multe ori, părinții nu sunt conștienți sau, cel puțin, nu în totalitate.
♣ Părinții părinților
Și părinții au fost cândva copii. La rândul lor și-au format personalitatea influențați de modelul creat de familia lor și de interpretarea pe care au dat-o celor întâmplate. Acolo și-au construi bagajul psihologic cu plusurile și minusurile lui, iar o parte din acesta este adus în familia tânără și în relațiile cu copiii. Tot acest transfer este, în mare măsură, neconștient.
Neconștientul
Nu este ieșit din comun ca un adult să-și dea seama la maturitate că este la fel de perfecționist ca mama sau la fel de absent din familie ca tata, în ciuda faptului că și-a promis că nu va fi la fel. Unde au fost aceste idei până la maturitate!? În neconștient. Și de ce le înțelege abia acum!? Pot fi mai multe motive. Poate fi pentru că până acum situația nu a fost niciodată atât de gravă încât să se ocupe în mod real de ea. Sau poate pentru că până acum viața nu a fost niciodată suficient de liniștită încât să poată reflecta la aceste aspecte. Ipotezele pot continua.
Neconștientul ne obligă să luăm în calcul că poate exista un mod prin care întreținem problema cu care ne confruntăm. De aici apare nevoia psihologului de a pune mai multe întrebări decât cele care au legătură cu problema adusă în geantă.
Toți acești factori conștienți și neconștienți pot duce la dezvoltarea și alimentarea dificultăților cu care se confruntă familia.
Problema ca soluție subiectivă
Exceptând situația în care există o cauză medicală, problemele comportamentale au cauze psihologice. Acestea nu apar de nicăieri sau peste noapte, ci prin antrenament în situații disfuncționale întreținute atât de copil, cât și de părinte. Copilul contribuie prin interpretările eronate pe care le atribuie situațiilor, iar părintele prin bagajul neconștient pe care îl aduce în relație. Problema dezvoltată de copil este soluția subiectivă prin care crede/simte că poate să iasă din situația problematică în care se află. De ex., un copil agitat poate să se comporte astfel crezând că în felul acesta își va face părinții să fie mai conectați cu el. Un altul se poate îmbolnăvi la fiecare situație solicitantă de la școală crezând că în felul acesta va reuși să se simtă acceptat necondiționat de părinți. Exemplele pot continua.
Când părintele vine în cabinet cu problema copilului este important să înțeleagă că aceasta nu este un exercițiu de tip grilă cu unul – două răspunsuri corecte. Primul pas presupune să înțelegem ce încearcă copilul să spună, ce gândește, și care sunt legăturile dintre copil și adult. În felul acesta putem găsi soluții potrivite pentru situația întreținută de ambele părți.
Soluțiile concrete
Nevoia de a înțelege concret ce poate fi făcut este firească, dar nu poate fi chiar atât de exactă fără parcurgerea punctelor de mai sus. În același timp corectarea problemelor necesită și cunoștințe specific, cum ar fi: ce înseamnă să oferim încurajare, să putem face diferența între încurajare și aprecierea anumitor trăsături dorite de părinte, să știm cum să punem limite, cum să ieșim din lupta de putere, cum putem rămâne fermi fără să descurajăm etc. Toate acestea necesită timp.
Lecturile din cărțile de parenting pot fi utile, dar nu ne feresc de contribuția neconștientă la situațiile problematice.
Răspunsurile clare pot fi formulate împreună cu psihologul după ce îl ajutăm să înțeleagă situația cu care ne confruntăm. Deci, nevoia de a primi ajutor din partea psihologului merge în paralel cu nevoia de a ajuta psihologul să înțeleagă situația cu care ne confruntăm.
Cum îi putem ajuta pe copii?
Mai jos sunt enumerate câteva idei pe care părinții pot învăța să le folosească pentru a-i ajuta pe copii să depășească dificultățile cu care se confruntă.
Ne reconectăm cu ceea ce ne face plăcere
Când relația cu copilul se rezumă numai la ceea ce este problematic sau nu merge, atmosfera poate deveni prea copleșitoare, atât pentru părinte, cât și pentru copil. Putem redirecționa atenția copilului pe plus punând accent pe ceea ce funcționează, ne face plăcere sau ne bucură.
Încurajarea Încurajarea este cheia cu care putem debloca orice atitudine rezistentă la schimbare. Încurajarea poate să ne scutească de discuțiile interminabile despre ce e bine și ce e rău. A oferi încurajare poate să însemne: a arăta acceptare necondiționată, a arăta încredere în abilitățile copilului, a recunoaște efortul făcut, a ne concentra pe puteri și resurse, a accentua ce s-a făcut, nu ce nu s-a făcut, a ne păstra pozitivi, a fi implicați în interesele copiilor, a modela curajul de a fi imperfect, a învăța din greșeli, a-l ajuta pe copil să aibă un rol pozitiv.
Identificăm și clarificăm problemele de acasă
Dacă copilul are dificultăți de relaționare la școală, foarte probabil că le are și acasă; dacă are dificultăți în a face față solicitărilor de la școală, foarte probabil că se întâmplă la fel și acasă. Ținând cont de aceste aspecte, puterea părinților în a-i ajuta pe copii să se reorienteze față de situațiile cu care se confruntă este foarte mare. În plus, corectarea situațiilor problematice în familie oferă avantajul schimbărilor în condiții sigure, efortul părinților duce la consolidarea relației și la o mai mare siguranță în gestionarea situațiilor.
Corelăm dificultățile de la școală sau din social cu cele de acasă
Relația dintre dificultățile copiilor din afara familiei cu cele din familie nu are legătură cu faptul că părinții nu sunt suficient de buni sau cu faptul că nu se preocupă suficient de mult. Deseori problemele apar tocmai din cauză că fac prea mult, dar nu sunt consecvenți în limite sau nu folosesc același set de reguli în relația cu copilul.
Corelarea legăturilor presupune ca părintele să se confrunte cu ceea ce face în relație cu copilul, și implicit cu el însuși. Confruntarea cu noi înșine nu este deloc confortabilă, dar, făcută cu responsabilitate ne recompensează pe măsură.
La 10 ani consecințele unui comportament problematic poate că nu sunt foarte mari, dar la 20 de ani vor fi cu siguranță. Comportamentele problematice atât timp cât persistă înseamnă că fac parte din modul în care copilul învață să fie. Ele nu vor dispărea, ci vor fi reinventate, exprimate altfel.
Comunicăm sincer și le spunem când avem nevoie te timp pentru noi
În felul acesta copilul poate să învețe că nu se poate întâmpla totul la cerere sau poate învăța să contribuie la condițiile necesare părintelui pentru rezolvarea problemelor (ex. își caută altceva de lucru, nu mai ține adultul ocupat cu el etc.)
Învățăm să punem limite
Următoarele repere pot fi utile pentru a înțelege ce înseamnă să punem limite.
Ce limităm?
♠ Situații care nu sunt negociabile (ex. rănirea celor din jur, lovitul oglinzii, joaca cu mâncarea etc.).
♠ Situații relative care țin de limitele/ disponibilitatea adultului (ex. folosirea foarfecului, joaca cu produse de bucătărie, împrumutarea obiectelor celor mari etc.).
Când punem limite?
În Partners in Play: an adlerian approach to play therapy se specifică că momentul potrivit pentru a pune limite este atunci când copilul face ceva ce are nevoie de limite.
Cum punem limite?
Scopul nu este să facem o listă cu situații care au nevoie de limite pentru că, în felul acesta, adultul se poate transforma într-un vânător de reguli încălcate, iar accentul va fi mereu pe ce nu face bine copilul, nu pe găsirea de alternative sau alegeri bine făcute.
Avem nevoie de o atitudine calmă și relaxată care să ne permită să nu intrăm în luptă de putere sau să ne dorim “să-i dăm o lecție copilului”.
Putem folosi formulări ca în exemplele următoare: oglinda nu este pentru lovit, corpul meu nu poate fi lovit, patul nu este pentru mâncare, mâncarea nu este pentru joacă etc.
Urmărim reacția copilului ca să înțelegem ce simte, să-l ajutăm să facă față emoțiilor negative dacă apar.
Invităm copilul să caute, alături de noi, propuneri de comportamente alternative. Ex. Corpul meu nu poate fi împușcat, crezi că poți găsi în camera cu jucării ceva ce poate fi împușcat?
Stabilim consecințe logice.
Consecințele logice nu sunt pedepse, ci au ca scop încurajarea comportamentelor responsabile.
Consecința logică trebuie să fie corelată cu situația problematică, rezonabilă și respectuoasă. Ex. de consecințe logice: dacă i-am explicat că nu poate lovi veioza cu mingea, dar continuă să o facă, putem stabili că nu mai poate folosi mingea până se încălzește și se poate juca cu ea afară.
Rămânem fermi și consecvenți atunci când copilul încearcă să ne pună în serviciul lui
Toate eforturile pentru schimbare se pierd când adulții văd că noile reguli funcționează dar nu rămân consecvenți. De ce se întâmplă asta? Poate fi din neglijență, poate pentru că uneori copiii sunt văzuți ca amuzanți sau drăgălași când fac prostii, sau poate pentru că nu este înțeleasă importanța ordinii în viața unui copil.
Răsfățul nu înseamnă iubire
Trei obiceiuri nesănătoase sunt practicate atunci când este folosit răsfățul, care este interpretat în mod eronat ca o dovadă de iubire.
1. Părintele răspunde solicitărilor copilului indiferent dacă acestea sunt justificate sau nu. De ex. îl încalță sau îl îmbracă deși copilul poate să facă asta singur.
2. Părintele nu îi cere copilului să-și asume mici responsabilități și să contribuie la bunul mers al casei (ex. să pună hainele la coș) pe motiv că e prea mic și are timp să le facă atunci când va fi mare.
3. Părintele face lucruri în locul copilului pe motiv că e mai sigur așa. Aceste situații îl privează pe copil de posibilitatea de a învăța să fie autonom. În felul acesta copilul învață, mai degrabă, că trebuie ajutat mereu sau că nu poate fi la fel de bun ca adultul.
Surse: Partners in Play, an adlerian approach to play therapy, Terry Kottmanâ
imagine: gettyimages
