Studiile recente arată corelații semnificative între stima de sine scăzută (instabilă), emoții negative și stres. Persoanele cu o stimă de sine scăzută experimentează mai multe situații stresante și, în felul acesta, dezvoltă mai ușor stări de anxietate, depresie sau, în situații cronice, pierd funcțiile sistemului imunitar. La polul opus, stima de sine ridicată este asociată cu mecanisme de adaptare funcționale. Acestea ajută la scăderea amenințărilor percepute și a stresului experimentat, șansele de vătămare psihologică sau fizică fiind semnificativ diminuate.

Sinele și stima de sine

Sinele este un concept central în psihologia personalității și este adesea operaționalizat, în studiile controlate, ca stimă de sine. S-a ajuns la concluzia că diferența dintre stima de sine relativ stabilă și o stare instabilă a stimei de sine înregistrează diferențe empirice semnificative.
William James (1890) definește stima de sine în două moduri care ajută la înțelegerea acestor diferențe. El spune că stima de sine este dependentă de potrivirea dintre aspirații și realizări sau succes. Cu cât mai mare este discrepanța dintre ele, cu atât mai scăzută este stima de sine. În felul acesta, stima de sine este văzută, mai degrabă, ca un proces în continuă schimbare, instabil, dependent de factori externi.
În același timp, James spune și că “oamenii tind să aibă o viziune, mai mult sau mai puțin consistentă, asupra propriei stime de sine, dezvoltată de-a lungul timpului, relativ neafectată de circumstanțe.” Această perspectivă sugerează un sentiment al valorii de sine relativ de durată, independent de validarea exterioară.
Alte teorii, complementare cu viziunea lui James, spun că opiniile celor semnificativi constituie un fel de oglindă în care ne reflectăm și ne evaluăm. Stima de sine apare ca o variabilă dependentă de critică sau valorizare. Acest mod de a percepe sinele, formează un fel de stimă de sine socială care influențează atitudinea față de noi înșine pe termen lung.
În cazul unui studiu în care s-a evaluat randamentul a două grupuri experimentale (stimă de sine ridicată relativ stabilă/ stimă de sine ridicată instabilă), s-a oferit feedback pozitiv și negativ mai multe zile la rând și s-a constatat că persoanele cu stimă de sine ridicată instabilă răspund favorabil în prima situație și defensiv în cea de-a doua, înregistrând o discrepanță mai mare în comparație cu celălalt grup. S-a concluzionat că persoanele care au stimă de sine ridicată cu trăsături instabile dispun de un concept de sine mai puțin dezvoltat și se bazează mai mult pe opinii sau evaluări externe.

Stresul și personalitatea

Majoritatea investigațiilor făcute pentru înțelegerea răspunsului la stres s-au concentrat pe reacțiile fiziologice și asta ajută, foarte mult, la înțelegerea relației dintre stres și boală. Așa s-a descoperit rolul corticosteroizilor suprarenali în compromiterea sistemului imunitar sau consecințele fizice și psihice vătămătoare când activitatea axei HPA (Hypothalamic- Pituitary-Adrenal axis) este urmată de expunerea susținută la stres. Mai multe despre axa HPA aici , iar despre cortizol aici

Indicatorii fiziologici reprezintă, însă, doar o parte din mecanismul de înțelegere a răspunsului la stres. Cercetările din domeniul psihologiei au identificat câteva tendințe comportamentale (ex. ruminația și inhibarea emoțională, tendința către stiluri de realizare toxice și sprijinirea pe emoții, mai degrabă, decât pe mecanisme de detașare) care pot ajuta la predicția deteriorării sănătății de-a lungul adaptării.
Inhibarea emoțională – este asociată cu întârzierea recuperării tensiunii musculare după expunerea la stres.
Ruminația (conf. DEX. impulsiune de meditare nesfârșită, obositoare, pe o singură temă; persistență a unor idei, planuri obsedante) – în mod deosebit, a fost corelată cu întârzierea recuperării ritmului cardiac, secreția de corticosteroizi și suprimarea funcțiilor imunitare.
Mecanismele de coping (adaptare) – deși există confuzii în literatura de specialitate cu privire la definirea mecanismelor de coping, chestionarele de cercetare a mecanismelor de adaptare s-au grupat pe trei domenii – rațional (accentul pe rezolvarea problemei), emoțional și mecanisme de evitare. Studii recente au descoperit un nou mecanism, de detașare, care contribuie la atenuarea semnificativă a stresului de adaptare.
Pattern-ul comportamental de tip A – un tip de comportament înțeles, inițial, ca având o predispoziție anormală către ostilitate, competitivitate, reușită. Mai multe despre acest tip de comportament aici. Cercetările recente arată însă o distribuție normală a componentelor toxice și a celor netoxice, dar identifică o serie de legături între cele două categorii, care predispun la o gamă mai largă de comportamente disfuncționale care se atrag unele pe altele.

Stresul și stima de sine

Ruminația poate fi influențată de gen și de absența suportului social. Atunci când gândurile persistă asupra supărărilor, emoțiilor negative, scopul urmărit poate fi acela de a proteja stima de sine.
Același lucru se poate întâmpla și în cazul comportamentului de tip A. Modul rigid și nerealist de stabilire a valorii de sine, bazat pe așteptări exagerate, crește probabilitatea neîndeplinirii acestora, urmată de scăderea stimei de sine. În felul acesta apare motivația toxică, care duce la comportamente toxice, de supracompensare (competitivitate exagerată, nerăbdare, furie, lipsă de compasiune).
Cercetările recente au încercat să evalueze costul salvării stimei de sine, și s-a demonstrat că persoanele care urmăresc, prin ceea ce spun sau fac, autovalidarea, răspund la amenințări percepute în moduri care afectează sănătatea fizică și mentală.
Stima de sine are efecte pozitive asupra sănătății doar atunci când nu este dependentă de validarea de sine. Altfel spus, atunci când stabilirea valorii de sine nu este dependentă de succesul, valorizarea, aprobarea sau critica din exterior. În această situație stima de sine asigură un simț al valorii de durată, care oferă protecție împotriva anxietății și a depresiei.
Totodată, stima de sine relativ stabilă, testată în studii experimentale, înregistrează mai puțin stres, mai puține reacții fiziologice și performanțe cognitive mai bune.
Perfecționismul, critica, așteptările nerealiste, asociate comportamentului de tip A, sau celor cu stimă de sine instabilă, împiedică adaptarea prin mecanisme de tip rațional (rezolvarea de probleme) sau prin detașare și predispune la evitare sau la folosirea comportamentelor emoționale.
Studiile care au măsurat efectul stimei de sine asupra sistemului imunitar arată că, în cazul evaluării de sine negative se înregistrează o suprimare semnificativă a funcției celulelor Natural Killer (NK – un tip de celulă care are ca rol acțiunea rapidă împotriva celulelor infectate viral sau a celor tumorale) care afectează sistemul imunitar.

În concluzie

Cercetările recente identifică o serie de factori de personalitate care implică stres, printre care, inhibarea emoțională, ruminația, tendința de angajare în modele toxice de comportament (competitivitatea, atribuirea controlului factorilor externi /locus of control, evitarea sau sprijinirea pe emoții). Aceste modele de comportament pot fi folosite pentru a compensa sentimentele negative rezultate din stima de sine scăzută, iar angajarea în ele servește la perpetuarea unui tipar comportamental inadecvat.

Bibliografie: Encyclopedia of Stress, 2nd Edition, Editor in Chiefs: George Fink, 2007

Sursă imagine: getty images