Construirea și menținerea unei relații puternice cu cel semnificativ
FRANCIS X. WALTON, PH.D.

Buletin informativ al Centrului de Studii Adleriene, Montevideo, Uruguay Ediția Centenară, aprilie 2011

Alfred Adler, fondatorul Psihologiei Individuale, ne-a ajutat să înțelegem că “toate problemele principale ale vieții sunt probleme ale cooperării umane.” El a subliniat importanța găsirii locului nostru în rândul ființelor umane ca fiind „egal între egali”. Adler ne-a ajutat să înțelegem cum înclinația noatră de a evita să fim într-o poziție de inferioritate socială este atât de puternică încât nimeni nu va tolera să stea într-o astfel de situație. (Ansbacher & Ansbacher, 1956). Când vezi o relație în care un partener pare să accepte să stea într-o poziție de inferioritate, mai uită-te o dată, uită-te mai atent, pentru că într-un fel, într-o anumită măsură, persoana care se simte într-o poziție de inferioritate este posibil să refuze, pe față sau pe ascuns, să coopereze cu persoana care o tratează fără respect.
Piatra de temelie pentru fiecare relație de cooperare este respectul față de sine și față de partener. Trebuie să ne sensibilizăm la un comportament care este lipsit de respect față de noi și față de ceilalți. Trebuie să îl identificăm în noi înșine și să-i reducem prezența. Un comportament respectuos nu presupune încercarea de a controla partenerul sau relația. Nu presupune comentarii de denigrare, sau enumerarea imperfecțiunilor lui față de el sau față de ceilalți. Nu înseamnă câștigarea unui argument sau a insista să ai dreptate. Nu include blamarea partenerului chiar dacă acesta a greșit. Nu înseamnă folosirea umorului ca o mică încercare voalată de a diminua partenerul. Nu presupune pedepsirea partenerului, pe față sau pe ascuns, folosind furia sau lacrimile.
Nu înseamnă să ne folosim puterea financiară pentru a înjosi sau pentru a controla, nici să pretindem ca totul să poată fi explicat prin logica noastră privată ca să diminuăm puterea partenerului. Nu presupune pedepsirea partenerului, pe față sau pe ascuns, interpretând nereușitele lui după bunul nostru plac, pentru ca astfel să ne putem împlini nevoile sau dorințele. Nu înseamnă că trebuie să ne simțim nerespectați sau neapreciați când ne conformăm dorințelor partenerului și nu spunem gândurile sau dorințele noastre, și cu siguranță nu presupune să răsfățăm copilul câștigând astfel o poziție de superioritate în fața partenerului.
Un mod de a ne ajuta să obținem o viziune mai clară asupra logicii private care ne pune în dificultate în relațiile intime este de a ne lua puțin timp ca să reflectăm asupra modelelor de relații furnizate de părinții nostri. Dacă ai experimentat relația părinților tăi ca fiind una în care amândoi au arătat respect pentru ei înșiși și pentru partener, ești cu adevărat norocos și te numeri, probabil, printre un număr relativ mic de oameni.
Chiar dacă și numai unul dintre părinții tăi au modelat aceste caracteristici pozitive tot ești norocos. În orice caz, având astfel de modele nu înseamnă că vom fi la fel în relații, dar, cel puțin, avem oportunitatea de a vedea modalități respectuoase de abordare a unei relații și avem ocazia să facem astfel de comportamente parte din abordarea noastră asupra vieții, pe măsură ce trecem prin procesul de creare a sistemului de credințe care face parte din stilul nostru de viață. (Ansbacher, Ansbacher, 1978) Mult mai frecvent, experimentăm modelarea comportamentului după cel al părinților, care este departe de ideal. Astfel de modele pot include următoarele comportamente:
– un părinte care și-a dominat partenerul
– un părinte a cărui principal obiectiv era să fie pe placul partenerului
– un părinte care se aștepta să primească servicii speciale
– un părinte care în efortul de a proceda așa cum dorește el sau pentru a-și pedepsi partenerul a folosit furia și/sau lacrimile
– un părinte care nu s-a implicat prea mult în viața de familie, care a renunțat la responsabilitățile de familie și care i-a neglijat pe cei importanți
– un părinte alcoolic, care a creat o atmosferă nesigură și înspăimântătoare
– un părinte preocupat excesiv de muncă, care valoriza realizările profesionale în detrimentul relației cu partenerul
– un părinte martir al cărui efort de a obține superioritatea morală a presupus să-și organizeze viața de familie mai presus de orice reproș
– părinți care au fost implicați frecvent în conflicte sau experiențe discordante
– un părinte căruia i-a părut rău pentru el însuși și care a adoptat stilul victimei
– un părinte a cărui principal obiectiv a fost să aibă dreptate
Lista posibilelor abordări greșite ale vieții care se pot manifesta în relația părinților noștri este probabil nelimitată, dar lista de mai sus oferă câteva idei despre informațiile pe care le avem la dispoziție în timp ce ne căutăm propriul răspuns la provocarea de a construi relații bazate pe respect și cooperare.
Concluziile la care ajungem pe baza observațiilor noastre devin parte din sistemul nostru de credințe și se manifestă în stilul de interacțiune cu ceilalți. Ne putem însuși stilul părinților nostri, putem încerca să-l îmbunătățim, dar deseori respingem sau chiar ne apărăm de un stil pe care îl considerăm greșit.
Putem analiza ceea ce simțim și gândim despre greșelile pe care credem că le-au făcut părinții noștri, și putem analiza ceea ce simțim și gândim despre aspecte, ale stilului de interacțiune al părinților, pe care le valorizăm. Această autoanaliză ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă pentru noi a fi într-o poziție de inferioritate ( ex. “nu sunt o persoană valoroasă dacă fac greșelile pe care le-au făcut părinții mei” sau „nu voi fi o persoană valoroasă decât dacă voi avea o relație mai bună decât cea a părinților mei.”) A înțelege aspecte din logica privată pe care o aducem în relațiile noastre intime ne poate ajuta să fim mai conștienți de alegerile noastre. Ne poate pune în situația de a fi mult mai conștienți de ceea ce am considera ca fiind o imperfecțiune la noi înșine. O înțelegere de tipul acesta ne poate ajuta să fim conștienți de înclinația noastră de a ne proteja de căderea într-o presupusă poziție de inferioritate, prin folosirea de tactici variate, cu scopul de a ne dovedi superioritatea.
Atunci când dorim să dezvoltăm o abordare mai respectuoasă a relației noastre intime, trebuie să adoptăm o strategie care nu este complexă, dar nu întotdeauna ușor de implementat. Această abordare începe cu acceptarea de sine. Acceptarea de sine ne cere să ne recunoaștem imperfecțiunile în timp ce ne privim ca pe un „egal între egali.”
În timp ce ne putem complace într-un efort nesfarșit de a ne reduce imperfecțiunile, o mare parte din puterea pe care o aducem în relația noastră, cu partenerul nostru (și în alte situații), derivă din înțelegerea noastră că astfel de imperfecțiuni nu ne obligă să ne percepem ca fiind mai puțin decât alții.
Nu trebuie să ne percepem mai puțin decât alții atunci când ne sunt dezvăluite imperfecțiunile, în virtutea propriei noastre înțelegeri, sau când sunt evidențiate de alții, inclusiv de partenerii noștri sau pur și simplu de provocările vieții cotidiene.
Probabil cea mai frumoasă calitate pe care noi, oamenii, o avem este aceea că putem alege necondiționat atitudinea noastră față de fiecare situație cu care ne confruntăm.
Când ne imaginăm că suntem puși într-o poziție de inferioritate socială, din cauza comportamentului partenerului nostru, crește foarte mult probabilitatea de a încerca să compensăm acea poziție percepută prin diminuarea partenerului sau prin căutarea superiortății folosind metode necorespunzătoare sau egoiste.
Kurt Adler, fiul lui Alfred Adler, psihiatru și profesor de mare succes în Manhattan, pentru mulți ani, a scris că cel mai puternic lucru pe care terapeuții îl au de oferit clienților este să îi ajute să se înțeleagă mai clar – să înțeleagă ce au de gând, ce încearcă să facă prin comportamentul lor. Cred că acesta este și cel mai important lucru pe care trebuie să ni-l oferim nouă înșine. O mai bună înțelegere a obiectivelor noastre include învățarea folosirii emoțiilor noastre, ca indicii și semnale care ne pot alerta în privința logicii private pe care o folosim și a obiectivelor pe care le căutăm.
Când dorim să întărim și să menținem relația cu partenerul nostru dăm dovadă de curaj și de preocupare când recunoaștem că ne înfuriem ca să reușim să învingem sau să ne pedepsim partenerul. Trebuie să ne antrenăm ca să înțelegem că, atunci când apelăm la resentimente, furie sau mânie, ne pregătim să intrăm în luptă de putere cu partenerul sau să ne răzbunăm. Nimeni nu ne „face” furioși. De fapt este imposibil pentru partenerul vostru să „vă facă” furioși. Cât este de favorabil pentru omenire faptul că indiferent de tratamentul pe care îl primim de la partener, nu suntem forțați să devenim furioși și răzbunători, ci putem profita de acestă clipă pentru a ne reaminti: “încep să mă înfurii și este evident că fac asta cu scopul de a înfrânge sau de a pedepsi. Nu sunt sigur ce voi face, dar sunt sigur ce nu voi face. Nu voi încerca să-mi copleșesc sau să-mi pedepsesc partenerul.” Astfel de acțiuni pot presupune să „renunțăm când rămânem pe locul doi” sau să lasăm partenerul „să aibă ultimul cuvânt.”
În astfel de situații, puterea vine din concentrarea asupra acelor aspecte pe care le controlăm, pășind în afara tendinței de a ne lăsa doborâți de sentimentul că suntem puși la pământ, captând în mintea noastră gândul iubitor, curajos și generos: „efortul meu va consta în a fi de ajutor, nu de a câștiga sau de a pedepsi.”
Uneori, este util să invităm partenerul nostru să se concentreze asupra greșelilor noastre: „realizez că încep să mă înfurii și nu ne prea ajută când sunt așa. Permite-mi să iau o mică pauză și să revin când efortul meu va fi orientat către cooperare nu către luptă de putere.”
Printr-o astfel de acțiune, vom trece peste ocazia de a ne pune în poziție de superioritate punându-ne partenerul în inferioritate. Acesta este un act curajos și respectuos. Adesea descoperim că, atunci când îi tratăm pe ceilalți cu respect este dificil ca ei să ne trateze nerespectuos. Nu este imposibil, bineînțeles, dar devine mult mai greu. Astfel de decizii curajoase îl pot face pe partenerul nostru să fie grijuliu și să piardă dorința de a se purta urât cu noi.
Cuplurile vor beneficia enorm înțelegând că problema într-o ceartă nu este aproape niciodată ceea ce pare a fi. Am putea crede că cearta este din cauza dezacordului cu privire la modul în care ar trebui să disciplinăm copilul, sau despre care dintre părinți ar trebui să-i vizităm de Crăciun, dar, când ne certăm, adevărata problemă este „cine va câștiga și cine va pierde”, „cine îmi va controla viața”, sau, cu alte cuvinte, „cine este în poziție de superioritate și cine este în poziție de inferioritate.”
Într-o ceartă fiecare persoană știe exact ce ar trebui să facă celălalt, care este cea mai nefolositoare informație pe care o poate da, pentru că celălalt nu va fi de acord. Este, de fapt, comic să-ți imaginezi un partener spunând în mijlocul unui conflict: „ știi, ăsta este un punct de vedere bun, dragă, nu m-am gândit niciodată în felul acesta.” Deci, punctul nostru de vedere este să învățați să recunoașteți când vă pregătiți să intrați în luptă de putere cu celălalt. Recunoașteți curajul și iubirea, pentru sine și pentru celălalt, arătate în acel moment. Este atât de important să învățați să vă încurajați. Dacă ceilalți sunt o sursă de încurajare pentru noi, este foarte frumos, dar această decizie este în afara puterii noastre. Dacă învățați să vă încurajați pe voi înșivă, veți avea o sursă inepuizabilă de încurajare.
Cineva s-ar putea întreba de ce nu mă concentrez mai mult pe metode care ar putea aduce cooperarea, colaborarea, despre care auzim că este atât de importantă într-o relație. Cum rămâne cu compromisul? Dar cu sexul?
Ei bine prieteni, acesta este modul în care funcționează. Odată ce sunteți în măsură să vă acceptați pe voi și pe partenerul vostru cu imperfecțiuni; odată ce ați reușit să pășiți în afara tendinței de a vă simți puși la pământ sau de a vă pune în inferioritate partenerul; odată ce ați redus folosirea emoțiilor disjunctive care te pun împotriva partenerului tău; un produs secundar al unui astfel de comportament este că multe dintre obstacolele în calea comunicării, cooperării și afecțiunii autentice sunt eliminate.
Vedeți voi, pur și simplu nu ne putem mișca în două direcții în același timp. Dacă sunt împotriva ta, nu sunt alături de tine. Prin comparație, când cele mai mari impedimente au fost eliminate, munca rămasă este ușor de făcut. Poate că cel mai comun dejavantaj pentru o relație productivă, afectuoasă, cooperantă și iubitoare nu este afișarea fățișă a puterii așa cum vedem în unele gospodării, ci, mai degrabă, utilizarea subtilă, pasivă și ascunsă a puterii, care este prezentă atunci când nu luptăm în mod deschis, dar suntem în mod obișnuit împotriva celuilalt, opunând rezistență, înghiontind și de multe ori ascunzându-ne adevăratele intenții, care sunt strâns legate de determinarea noatră de a evita o poziție de presupusă inferioritate.
Nici o abordare structurată a cooperării nu va avea vreun efect de durată până când nu ne vedem ca pe un “egal între egali.” Mentorul nostru Alfred Adler a spus astfel: “Partenerii trebuie să fie egali, și când oamenii sunt egali, vor găsi întotdeauna o cale de a-și rezolva dificultățile.” (Ansbacher & Ansbacher, 1978) Bineînțeles, dorința noastră de a relaționa cu noi înșine și cu partenerul nostru într-un asemenea mod diferă, dar odată ce ați experimentat realitatea relației despre care vorbesc, dețineți rețeta. Aveți harta. Vă puteți întoarce la drumul pe care puteți merge împreună, abordând problemele pe care viața vi le aduce în cale.
Referințe:
Ansbacher, H.L., & Ansbacher, R. R., (Eds). (1956) The Individual Psychology of Alfred Adler. New York: Harper and Row, 129-333.
Ansbacher, H. L., & Ansbacher, R. R., (Eds). (1978) Cooperation Between The Sexes. Garden City, New York: Anchor Books, 124-125, 250-251.

Sursă articol: https://drfrankwalton.com/

Sursă imagine: artnet.com, Robert Mapplethorpe, Embrance, 1982