În prima parte a acestui articol, am scris despre diferența dintre ceea ce facem și ceea ce spunem sau credem că facem, cum este văzut comportamentul din perspectivă adleriană și cum învățăm să urmărim scopuri care nu duc la îndeplinirea cerințelor vieții de adult.

În această a doua partea, enumăr câteva scopuri generale ale comportamentului, cu care lucrează psihologia adleriană. Folosirea acestora poate fi utilă pentru orientare și înțelegerea direcțiilor generale pe care le urmărim, prin comportamentul nostru, dar nu pot surprinde complexitatea lui.

O persoană nu va fi interesată de schimbare până când nu va ajunge să creadă că modul în care își construiește realitatea și atitudinea față de viață interferează cu creșterea. Și chiar dacă poate fi dificil de identificat direcția către care duce comportamentul nostru, poate fi util să înțelegem cum ne putem raporta la acțiunile noastre și care sunt scopurile reale pe care le urmărim.

Alfred Adler vorbește despre patru abordări generale a realității, dintre care, una este dominantă și este manifestată în modul în care acționează și relaționează persoana, din copilăria timpurie până la sfârșitul vieții, celelalte fiind folosite în funție de context.

  • atitudinea dominantă, de guvernare, specifică celui care vrea să fie deasupra tuturor, să stabilească regulile;
  • atitudinea celui care se bazează pe ceilalți și se așteaptă să primească totul de la ceilalți;
  • o atitudine prin care succesul este perceput ca rezultat al evitării soluționării problemelor. Această atitudine implică, pas cu pas, un efort pentru a evita înfrângerea;
  • atitudinea adaptativă prin care se caută soluții la problemele vieții, într-o manieră folositoare atât pentru cel care manifestă atitudinea, cât și pentru ceilalți.

Primele trei atitudini se formează atunci când persoana nu este pregătită pentru rezolvarea problemelor vieții sociale și manifestă un interes foarte scăzut sau inexistent față de ceilalți.

Rudolf Dreikurs, unul dintre cei mai mari contributori ai psihologiei adleriene, în special prin abordarea psihoeducațională în privința ghidării copiilor, a consilierilor școlari și a părinților, a identificat patru scopuri aflate în spatele comportamentului deviant la copii.

  • atragerea atenției – persoana nu urmărește să fie utilă, ci mai degrabă să-și asigure statutul de „special”; apare când nu simte că este conectată;
  • obținerea puterii – persoana crede că poate avea un rol doar dacă folosește puterea, dacă se impune; apare atunci când simte că nu este capabilă;
  • răzbunarea – persoana este atât de descurajată încât crede că tot ce mai poate face este să-i rănească pe ceilalți; apare atunci când nu se simte semnificativă (nu contează);
  • evitarea (eșecului, a responsabilităților etc.) – persoana este atât de descurajată încât, din dorința de a evita eșecul, evită orice încercare de a rezolva problemele vieții; apare când își pierde curajul.

Chiar dacă scopurile identificate de Dreikurs fac referire la comportamentul copilului, ele sunt la fel de valabile și pentru adulți, pentru că, până când nu ajunge să vadă erorile din sistemul său de gândire și acțiune, adultul funcționează, după aceleași convingeri care interferează cu creșterea, pe care și le-a format în copilărie. Mai multe detalii despre scopurile neconștiente ale lui Dreikurs, puteți găsi aici 

Nira Kfir, Phd, psihoterapeut adlerian contemporan din Izrael, vorbește în cartea sa „Personality&Priorities” despre impasuri și priorități.  Ca și abordările realității ale lui Adler și  scopurile neconștiente ale lui Dreikurs, impasurile și prioritățile lui Kfir, sunt modalități unice de mișcare, ale unei persoane, în plan social.

Mai întâi dezvoltăm impasul, în general, înainte de vârsta de 10 ani, ca un mijloc de a evita ceva negativ cum ar fi ridicolul, anonimatul, respingerea sau stresul. Teama de a ne confrunta cu un impas devine exagerată până când ajunge să domine modul în care ne construim strategia pentru viață.

Kfir întreabă: „Ne mișcăm către scopurile noastre sau ne îndepărtăm de pericol?”. Ea susține că modul în care ne mișcăm prin viață este rezultatul felului în care am învățat să evităm experiențele care ne crează un sentiment de repulsie.

Impasul unei persoane reprezintă una dintre cele patru frici pe care încearcă, întotdeauna, să le evite:

  • cei care se tem de ridicol îi văd pe ceilalți ca pe o amenințare care trebuie controlată;
  • cei care se tem de anonimat sau că sunt nesemnificativi sunt îngrijorați că viața nu are sens;
  • cei care se tem de respingere văd izolarea ca nesuportabilă;
  • cei care se tem de stres se simt înfruntați și copleșiți de sarcinile zilnice.

Pornind de la aceste patru impasuri, prioritățile sunt:

  • a deține controlul, ca o garanție împotriva ridicolului;
  • a face pe plac, ca o garanție împotriva respingerii sau dezaprobării;
  • a fi superior (în toate formele sale), ca o garanție pentru evitarea anonimatului sau a lipsei de însemnătate;
  • evitarea, ca o garanție a evitării stresului.

Când unei persoane nu îi sunt îndeplinite una sau mai multe nevoi de bază, dintre cele patru, nu are curaj, nu este conectat, nu simte ca este capabil și/sau nu simte că este semnificativ (contează), acțiunile și gândirea îi sunt dominate de scopurile de mai sus.

*Acest articol a fost scris cu ajutorul materialelor puse la dispoziție de Karen John, PhD. Psychologist, Consultant, Trainer, Adlerian Psychoterapist and Supervisor/ Mentor of leaders of educational, social care and health services.