Psihoterapia adleriană lucrează cu sistemul de valori al persoanei, aspect care ar putea fi criticat, pentru că presupune introducerea elementelor moraliste. Altfel spus, se pune problema dreptului și/sau competenței psihoterapeutului de a evalua ce este bine și ce este rău, în raport cu situația unei persoane.

Odată cu dezvoltarea psihoterapiei de grup, nevoia studierii și schimbării valorilor sociale greșite, a început să fie evidentă pentru că, într-un grup în care oamenii se întâlnesc cu scopul declarat de a avea relații mai bune, devine foarte curând evident că, învățarea nu se va produce atât timp cât membrii grupului nu vor depăși granițele eului valoric.

Grupul terapeutic prin caracteristicile sale specifice (ex. respect reciproc și egalitate socială), devine agent de formare al valorilor, influențând orientarea socială a persoanei și liniile sale ghid, în relaționarea cu ceilalți. Practic, prin experiența grupului terapeutic,  persoana învață să aibă interes în interesul celuilalt, să coopereze, să aibă o atitudine de egalitate și respect față de ceilalți, să fie orientat către „ce solicită situația?”, nu către „cum mă descurc?”, „cum mă prezint?” etc.

Problema interogării și schimbării valorilor unei persoane apare în momentul în care aceasta se confruntă cu nevoia de a veni cu un răspuns, cu o reacție la cerințele societății, și când acest răspuns nu este găsit, persoana întâmpină dificultăți. Dreikurs, în cartea sa „Psihodinamici, psihoterapie și consiliere”, făcând referire la această situație, spune că: „Individul, prins între înclinația de a se conforma, pentru a avea un statut social, și a se revolta împotriva prescrierilor sociale autocrate, depășite, are probabilitatea de a sucomba într-o stare de anomie (Durkheim), de dezorganizare socială”. H. Ansbacher, un psiholog specializat în teoriile lui Alfred Adler, crede că această dezorganizare socială apare din cauza lipsei interesului social care, conform lui Adler, stă la baza cooperării, fără de care, nu este posibilă funcționarea socială armonioasă.

„Logica vieții sociale”, așa cum a fost înțeleasă de Adler, are la bază legile normative ale cooperării care, fac posibilă evaluarea științifică a valorilor sociale din punctul de vedere al sănătății mintale.

Cum și când știm că ne îndreptăm spre cooperare, și nu împotriva ei!? Orientându-ne după o logică simplistă, putem ști că urmărim cooperarea în momentul în care încercăm să găsim soluții pentru o anumită problemă.

În plan complex, cooperarea are la bază patru atitudini esențiale care, bineînțeles, au și un corespondent opus, prin care, ne întoarcem împotriva ei. Aceste atitudini sunt: interesul social – ostilitatea; încrederea în alții – neîncrederea și suspiciunea; încrederea în sine – sentimentele de inferioritate; curajul – frica. Interesul social apare atunci când simțim că aparținem unui loc, unei comunități, unui grup de oameni. Ca să poți simți că aparții, trebuie să ai curajul să mergi să cunoști, și atunci când nu se întâmplă, înseamnă că predomină frica, iar frica pare să fie cel mai mare dușman al omului modern.

Astăzi, corectarea valorilor sociale greșite pare să aparțină unei societăți ideale, departe de cea contemporană. Cu referire la aceasta din urmă, Dreikurs face o descriere cuprinzătoare și punctuală totodată: „În societatea noastră competitivă este foarte greu de atins premisa fundamentală a egalității sociale pentru fiecare. Aceasta implică faptul că fiecare individ are dreptul la respect și demnitate, la un statut deplin și egal, indiferent de calitățile și deficiențele personale. Climatul comunităților noastre nu sprijină dezvoltarea curajului și a încrederii în sine. Multe dintre standardele contemporane, normale și prescripțiile sociale merită studiate cu atenție în privința efectelor dăunătoare pe care le pot avea asupra cooperării, armoniei și sănătății mintale. Ele sunt principiile-ghid greșite, valorile sociale greșite de care încercăm, în psihoterapie, să-i distanțăm pe pacienți. Toate constituie o violare a principiului de bază al egalității umane și al respectului față de fiecare individ așa cum este el.”

Experiența psihoterapiei și relația cu psihoterapeutul, fie că este în cadrul psihoterapiei individuale, fie în cea de grup, nu are doar un scop psihoterapeutic, ci și unul educativ. De cele mai multe ori, pentru prima dată, cel/cea care ajunge în cabinetul unui psihoterapeut are posibilitatea să experimenteze o relație în care învață respectul reciproc, învață să facă diferența între cum este el/ea și cum sunt ceilalți, și că a fi diferit de cineva, nu înseamnă mai bun sau mai rău, ci doar diferit. Învață să-și comunice dorințele, nevoile, fără a-l răni pe celălalt (sau fără a încerca să o facă pe ascuns), învață să aibă încredere în terapeut – sau cum este să fii investit cu încredere etc.

*Referințe: Psihodinamici, psihoterapie și consiliere: culegere de lucrări aparținând lui Rudolf Dreikurs, M. D./ Rudolf Dreikurs; trad.: Anda Pacurar. – București: Expresso, 2016; Titlul acestui articol aparține subcapitolului cu același nume.