În psihologia adleriană, nevoia primară a fiecărui om este de a aparține unei comunități sociale, de a avea un loc în comunitate. Această nevoie îi leagă pe oameni unii de alții. Prima comunitate căreia aparține copilul este familia, apoi grădiniță, școala și tot așa mai departe. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, se lărgesc și granițele comunității la care se raportează, până când, în cele din urmă, comunitatea adultului, în mod ideal, va fi  reprezentată de umanitate.

Sentimentul de apartenență înseamnă să simți că esti important pentru comunitate, că ești egal cu ceilalți, că ești valoros, că poți contribui, că faci lucruri utile pentru bunăstarea comunității, că poți să te identifici cu comunitatea, și să știi că aparții nu doar obiectiv, ci și subiectiv.

Un copil care crește cu  sentimentul de apartenență, în familia de origine, îl va avea și în următoarele comunități sociale în care va trebui să se integreze. În cazul acesta, scopurile pe care le va urmări copilul, vor fi concentrate pe contribuția utilă pe care o poate avea în comunitate. În caz contrar, copilul va fi preocupat de statutul său, și din dorința de a obține sentimentul de apartenență prin statut (imaginea pe care o are în fața celorlalți), nu prin contribuție, va urmări scopuri neutile. Neînțelese, acestea duc la dezvoltarea comportamentelor nedorite, de către copil, și la acumularea frustrărilor și a nemulțumirilor, de către părinți.

Când copilul alege unul dintre scopurile neutile, înseamnă că este (foarte) descurajat și acționează pe minus. În astfel de cazuri,  în funcție de vârstă, încearcă să facă, tot felul de „șmecherii” cum ar fi: gălăgie, comportament de clovn, volum ridicat al vocii, agresivitate, protest când lucrurile nu se întâmplă cum vrea el/ea, sfidarea autorității, violență fizică sau verbală, încearcarea de a-și răni (fizic sau verbal) colegii sau pe cei din familie, autoizolarea, probleme de disciplină.

Cele patru scopuri neconștiente formulate de Dreikurs:

Atragerea atenției este cel mai des întâlnit scop al comportamentului neadecvat. Atunci când copilul devine un căutător de atenție, înseamnă că a dezvoltat convingerea că doar așa este important pentru părinți sau pentru adulții semnificativi. Cu intenția de a-și atinge obiectivul, copilul va încerca, în permanență, să-l țină ocupat pe aceștia, fie prin a le cere explicații interminabile, fie prin a le cere să facă  lucruri în locul lui.

Lupta de putere este al doilea des întâlnit scop al comportamentului neadecvat. În astfel de situații, copilul îndeplinește cerința abia când părintele ajunge să-și folosească puterea fizică sau psihică asupra copilului. Chiar și atunci când părintele reușește să-l forțeze pe copil să facă ceva, acesta îi demonstreză că nu poate avea controlul asupra minții sale și că nu îl poate obliga ce să gândească.

Răzbunarea este folosită atunci când apare o gândire de tipul „dacă tot nu vă pasă de mine, măcar pot să mă răzbun când mă răniți”. În cazul acesta, copilul este violent fizic sau verbal, dacă nu-i rănește pe ceilalți prin forța fizică, caută cuvinte jignitoare la adresa lor.

Inadecvarea apare atunci când copilul este atât de descurajat încât, crede că, nimic din ce face, nu este apreciat de ceilalți. Are sentimentul că nu se poate ridica la înălțimea așteptărilor celorlalți, și din cauza acasta, renunță să mai facă lucruri, cu speranța că, astfel, va fi lăsat în pace.

Acestea sunt cele patru scopuri, ale comportamentului problematic, urmărite de copilul descurajat. În locul lor, ca să se poată dezvolta constructiv, are nevoie să simtă că este conectat, capabil, contează (este semnificativ și face diferența) și că are curaj.

Referințe: Eva Dreikurs Ferguson, Teorie Adleriană: o introducere, Ed. IPPA, București, 2011, Traducere Anda Păcurar; Francis X. Walton, Cum să câștigăm de partea noastră copiii și adolescenții acasă și la școală, Ed. IPPA, București, 2012, Traducere Ramona M. Covrig; Cindy Walton-McCawley, Kathleen A. Walton, Ghidul părintelui curajos, Ed. IPPA, București, 2014, Traducere Elena Șerban